And I Will Not Turn Again...

Având în vedere că scriu atât de rar aici în ultima vreme, îmi tot vine să amintesc de schimbare. Care s-a produs sau nu. Oricum ar fi, a venit 2010 și deși mi se pare că a trecut destul de multă vreme de la Anul Nou, nu știu exact câtă atenție am acordat venirii lui. Stăteam de vorba săptămâna trecută cu un bun prieten și încercam să facem o trecere în revistă a tuturor lucrurilor care s-au petrecut în 2009. Știu că spuneam la început că va fi un an extraordinar și aproape că nu îmi vine să cred cât de extraordinar a fost defapt. Dar poate că leg prea mult întâmplările și sentimentele și trăirile și oamenii de un număr care până la urmă putea fi oricât.

Acum un an și ceva am scris aritcolul ăsta lung și profund despre ce a fost 2008 și despre ce îmi imaginam eu atunci că va urma. Nu o să spun dacă a fost cum am zis că va fi sau nu, pentru că e irelevant. Voi spune însă că o mulțime de lucruri s-au schimbat, că eu m-am schimbat și că ce e în jurul meu s-a schimbat. Dacă e în bine sau nu, iarăși mi se pare irelevant și chiar neimportant. Schimbarea asta indică până la urma că nu am stat pe loc, că lumea nu a stat pe loc și că nu cred în plictiseală. Cum să te plictisești când te poți gândi într-o mie de feluri la fiecare lucru din jurul tău? Cum să te plictisești când în fiecare secundă se întâmplă ceva, cumva, undeva? Cum să te plictisești când poți schimba atât de multe, când poți face atât de multe?

Nu voi mai spune banalități ca „am luat nu știu ce decizie”, „de acum lucrurile vor fi așa”. Deciziile trebuie luate, nu publicate. Schimbările se petrec fără să te întrebe „vrei?” sau „să vin acum sau mai târziu?”. Citisem undeva ceva de genul „it's vital to be able to live with uncertainty” și am rămas fixată pe pagina aia destul de mult timp. It is vital to be able to live with uncertainty. M-a speriat atât de tare vital-ul ăla și i-a luat atât de mult minții mele să îl accepte. Într-un final singurul moment în care l-am acceptat (zic eu) e când mi-am adus aminte de un alt cuvânt -adaptare. Rasa umană (ce dramatic sună asta!) a dovedit în nenumărate rânduri că se poate adapta. Prin urmare, ne adaptăm și învățăm să funcționăm într-o gramadă de condiții. It is vital to be able to live with uncertainty.

Iar titlu iar face trimitere la Dido - click dacă incită vreun muschi al curiozității.

Black Back or Back Black.

Back cu un titlu greu de pronunțat. Problema mea a fost nu că nu am mai vrut să scriu sau că nu am avut chef, ci doar că nu am mai știut ce să fac cu blogul. Sau dacă să mai fac ceva cu el. Nu că acum aș ști. Știu oricum mai multe lucuri decât am știut vreodată (și nu e chiar așa de bine plasat „logic”ul ăla pe care cititorul e tentat să îl gândească pentru că am întâlnit destul de mulți oameni care ajung să știe din ce în ce mai puține odată cu trecerea timpului) și important e ca sunt sigură de mult mai multe lucruri decât am fost vreodată.

Am legat foarte multe lucruri de pe aici de anotimpuri și de vreme și ajusesem să mă întreb la un moment dat dacă într-adevăr sunt așa de dependentă de cum e afară. Mi-am dat seama că nu am reumatism și că nu mă doare capul înainte să plouă (mai nou mă doare capul tot timpul), dar că motivul pentru care totul pare atât de meteorologic e că pentru mine toate se leagă. Chiar dacă nu au vreo legatură.

Așadar având în vedere că ultimul post salutam într-un fel sau altul începutul toamnei, aici voi saluta iarna, împotriva căreia nu mai am nimic spre deosebire de anul trecut. Defapt ba da. Vreau să ningă și nu ninge. A nins în schimb în noiembrie, așa că nu prea am ce să îi reproșez. Au decorat orașul în prea multe culori. Îmi pare rău că nu pot să le laud nimic mai mult decât intenția și mini cortul din fața prefecturii. În alți ani parca era mai puțin ... plin, încărcat, aglomerat (serios că încerc să fiu drăguță). Instalațiile mov și verzi nu sunt ok. Nici pe departe. Dar anul ăsta fiecare fulg are locul lui și toți sunt special antrenați să se așeze pe poziții. Va fi perfect. Totul.

Autumn Reality Check

Se spune că lumea se trezește la viață primăvara, însă pe mine nu mă amorțește frigul ci căldura. Mie mereu toamna mi s-a părut un soi de trezire, de revenire la responsabilități și consecințe. Doar că până la urmă mă întreb dacă am fost vreodată așa de conștientă și de responsabilă și de matură cum îmi place să cred. Poate tot timpul ăsta eram numai un copil care se juca de-a adulții. Habar nu am dacă am ales bine timpul ultimei fraze și cred că mai bine ar fi să o scot din orice dimensiune temporală. Păcat că verbele au timp.

Nu am uitat de blog, nu am uitat de mine, nu am uitat de nimic, dar atunci când te oprești din făcut ceva e greu tare să începi din nou. Mi se pare acum, scriind, că mi-am schimbat puțin și stilul, mă ascund mai puțin în spatele metaforelor și cuvintelor care au sens doar pentru mine. Și e ciudat. Oare m-am schimbat și eu?

De învățat am învățat câte ceva și poate cel mai important e ca acum știu cât de mult înseamnă pentru cei din jur să îi asculți sincer, nu doar să îi auzi. Și damn it, mi-am dat seama cât de mult înseamnă asta pentru mine. M-am lămurit pe cine mă pot baza. Știu că „niciodată să nu spui niciodată” e pe bune și mai știu și că am uitat iarăși să ascult de mine. Oh, și sunt oameni care se așteaptă să ascult de ei. Sunt sigură acum că „o să fie bine” pentru că așa cum spuneam pe la începutul anului eu știu să mă agăț. Și vreau atât de multe și am de rezolvat atât de multe și îmi e atât de dor de Anglia.

Toamna e primăvara mea. Frunzele uscate sunt ghiocei. Haha, tot nu am niciun sens, deci nu m-am schimbat așa tare. O să mă îndrăgostesc de realitate.

But I believe I'm worth coming home to

Am tăcut pâna când am simțit cum îmi cresc cuvintele pe buze, buruieni sălbatice ce se vor a fi smulse.

Am căutat o coasă în ochii tăi până când mi-am dat sema ca armele tale nu ies decât pe gură și că tu nu ai să smulgi nimic de pe buzele mele.

Am vrut până când am terminat de vrut.

Am plâns până când am terminat de plâns.

Am râs până când m-am oprit din râs.

Am plecat.

Am venit.

Rămân și plec. Simultan. Cineva tot tre-să știe cum.

Let's Do The Things We Normally Do

Cine a zis că oamenii nu se schimbă a avut dreptate, iar cine a zis că ne schimbăm mereu a avut la fel de multă dreptate. Cert e că prin perioade de schimbare trecem toți și suntem schimbați atâta timp cât ne dorim asta și cât refuzăm să ne uităm la vechea versiune de noi. Atât de mulți au uitat cât de puternici sunt ei în interiorul lor, care e varianta lor de normalitate și cât de important e ce vor si ce simt...

Și o să tac acum, citându-l pe Leonard Cohen:

MEDICINE

My medicine
Has many contrasting flavours.
Engrossed in, or perplexed by
The differences between them,
The patient forgets to suffer.

Notă: Piesa al cărei titlu l-am împrumutat e cântată Dido și e genială

Viva La Vida

Și am primit leapșa de la Nadu. Să vedem...

Rules:
1. Put your music player on shuffle (ALL MUSIC)
2. For each question, press the next button to get your answer
3. You must write an answer for each one no matter how correct or silly it may sound!

IF SOMEONE SAYS “IS THIS OK?”…
Guns'n'Roses- Paradise City {e și asta o idee}

WHAT WOULD BEST DESCRIBE YOUR PERSONALITY?
Tori Amos -Prefessional Widow {nu, nu, nu, nu îmi place asta }

WHAT DO YOU LIKE IN A GUY/GIRL?
Sarmarele Reci -Sprit de vară {ahem. }

WHAT IS YOUR MOTTO?
Jason Mraz -Live High {hell yeah :)) }

WHAT DO YOUR FRIENDS THINK OF YOU?
Kelly Family -Nanana {se pune titlul sau piesa în sine?}

WHAT DO YOU VERY OFTEN THINK ABOUT?
Craberries -Ode To my family {decurge ciudat leapșa asta}

WHAT DO YOU THINK OF YOUR BEST FRIEND?
Loreena McKennitt -Snow {neah, slăbuț la asta}

WHAT DO YOU THINK OF THE PERSON YOU LIKE?
Jesus Christ Superstar Sountrack -Everything's Alright {come on, vreau să mai meargă bine câteva}

WHAT IS YOUR LIFE STORY?
Tori Amos -Do It Again {NOT, m-aș plictisi a doua oară}

WHAT DO YOU THINK WHEN YOU SEE THE PERSON YOU LIKE?
Peter Bjorn and John - Young Folks {again, marea întrebare, se pune titlul sau piesa?}

WHAT DO YOUR PARENTS THINK OF YOU?
Louis Armstrong -Zat You, Santa Claus? {wtflowers? de ce am colinde pe zAndrei?}

WHAT WILL THEY PLAY AT YOUR FUNERAL?
Anouk -Lost {da, o să fiu lost alright}

WHAT IS YOUR BIGGEST SECRET?
Savage Garden -Truly, Madly, Deeply {da, da, exact. heads up pentru MADly}

WHAT DO YOU THINK OF YOUR FRIENDS?
George Michael -Careless Whisper {melodia asta.....e aici pentru ca aici sunt 5 GB de muzica, ok? amuzant}

WHAT’S THE WORST THING THAT COULD HAPPEN?
Dido -Grafton Street {da. într-adevăr}

HOW WILL YOU DIE?
Damien Rice -Cold Water {eu știu să înot}

WHAT IS THE ONE THING YOU REGRET?
Nicu Alifantis -Ce bine că ești? {ehe, asta chiar nu merge.}

WHAT MAKES YOU LAUGH?
Joni Mitchell -Both Sides Now {hm}

WHAT MAKES YOU CRY?
Frank Sinatra -My Way {da. defapt nu. nu știu.}

WILL YOU EVER GET MARRIED?
Kings of Convinience -The Build-Up {și eu ce să înțeleg?}

DOES ANYONE LIKE YOU?
Pink Floyd -Another Brick In The Wall {haideee mă!}

IF YOU COULD GO BACK IN TIME, WHAT WOULD YOU CHANGE?
Fluke -Atom Bomb {at lest it's not the nuclear one}

WHAT HURTS RIGHT NOW?
Norah Jones -Painter Song {erau atâtea chestii în librăria mea care mergeau muuult mai bine aici. }

WHAT WILL YOU TITLE THIS AS?
Coldplay -Viva La Vida {ye, ye, ye, but I still rule the world.}

Dau mai departe oricui are chef din blogrollul meu.

Eskimo And Missing

E frumos să îți fie dor de ceva ce urmează să ai din nou, pentru că atunci îți dai seama cât de important e pentru tine acel lucru, la fel cum e tragic să îți fie dor de ceva ce nu vei mai avea niociodată. E ciudat însă să îți fie dor de ceva ce urmează să nu mai ai, pentru că în cazul asta ești pentru cei din jurul tău distrus, paranoic și nebun; deși tu probabil doar prețuiești.

E aiurea și complet nelalocului lui să îți fie dor de modul în care sorbi tot ce e dulce din cea mai amară cafea din lume în dimineață asta în care vrea să plouă și nu poate. Și nu, tu nu vrei ploaie sau soare, tu vrei să fie așa și ți-e dor să fie așa. Vrei să te agăți de fiecare nor, să îi spui să stea acolo pentru că îți lipsește și îți va lipsi; încerci să îi explici că vântul îl controlează și că el, în toată masa sa pufoasă, nu poate permite asta, dar fuge aruncându-ți priviri nepăsătoare care probabil nici nu erau pentru tine. Pentru că tu nu ești Cătălina, iar norul nu e Luceafăr. Și atunci îți aduci aminte de cafea, uiți norul și te apucă din nou dorul de licoarea neagră. E prima dată când simți gustul cu gâtul, când îl respiri prin nări și când ai cafea în plămâni. Pentru că ți-e așa de dor de ea încât o vrei în toată ființa ta.

Dar ești distrus, paranoic și nebun dacă ți-e dor de cafea, de nori și de dimineți în care vrea să plouă și nu poate, când e dimineață, sunt nori pe cer și bei cafea.