Resolutions, Yet Again

Dacă am vreo tradiție clară legată de blogul ăsta pe care mai devreme sau mai târziu se pare că o respect în fiecare an, aceea e să scriu ceva despre anul care a trecut și despre ce vreau eu de la anul ce urmează. Când am început să conturez în minte oase din scheletul a ce (sper) voi scrie, creierul meu a fost bombardat de versuri din melodii sau poezii și instinctiv mi-a venit să scriu în engleză, deși tot de dragul tradiției nu voi face asta. M-am cuibărit în pat cu laptopul cald ca o pisică în brațe și acum aștept să mă izbească ideile. Hm...

2010 a fost un an imposibil de ... plasat în pântecul vreunui adjectiv. A fost un an în care am căștigat mult, în care am pierdut mult, un an in care am amorțit și m-am dezmorțit într-o mulțime de rânduri. O listă cu ce am învățat? Am învățat multe despre vanitate, despre ipocrizie, despre cum e să zâmbești sau să plângi doar pentru că asta ai senzația că trebuie să faci, să plâng din inima știam, dar nu cu bucurie, să zâmbesc pentru tine a fost ceva total nou, am învățat să dau tot, am învățat să accept de dragul altora, am învățat să renasc și să curg prin vene care nu sunt ale mele. Nu am fost niciodată mai fericită, mai stresată, mai puternică, mai atârnată, mai adâncită și mai liberă ca anul ăsta. Mi-am dovedit că pot. Că pot orice. Speranța mea cea mai mare e să nu se așterne anii și eșecurile pe credința asta.

De la 2011 nu vreau nici liniște, nici gălăgie, nici linii pe care să merg. Vreau o hartă și vreau să mă trezesc curând într-o dimineată și să văd pe harta aia un drum șerpuit și să știu. Vreau să nu uit și vreau să știu. Ah, și voi curge în continuare, voi curge mereu.

And I must, for the sake of the beginning of 2010 and of these moments spent convincing myself to stop and stare and maybe, just maybe, look at everything with distance and with heart:

I lost my way, I forgot to call on your name. The raw heart beat against the world, and the tears were for my lost victory. But you are here. You have always been here. The world is all forgetting, and the heart is a rage of directions, but your name unifies the heart, and the world is lifted into its place. Blessed is the one who waits in the traveller's heart for his turning

Leonard Cohen -Poem 50

Butterflies don't belong in nets

Mi-am spus la un moment dat că dacă mă voi întoarce vreodată la blogul ăsta nu o voi face fără să îi schimb layoutul, fără să găsesc în mine energia și perseverența de a scrie constant, fără să mai fac atât de multe refereri la schimbare/schimbări, fără liste, fără să mai scriu în figuri de stil întortocheate și clar fără să mă mai deschid în vreun fel. Încet, încet mi-am dat seama că dacă ar fi să aștept să pun în practică vreunul dintre lucrurile de mai sus ar însemna să scriu un alt blog, altceva și deci nu ar mai avea niciun rost să mă întorc aici. Așa că am venit înapoi să scriu din când în când în liste și figuri de stil ciudate, punându-mă pe mine în spatele și în fața cuvintelor.

E aproape de sfârșitul unei veri despre care nu am vrut să scriu, despre care am fost învățată că nu ar fi bine să scriu. În definitiv de cele mai multe ori e bine să taci. Pentru că „dacă taceai filosof rămâneai” și probabil multe alte zicale și proverbe ne sunt crestate ușor și cu grijă în minte ca nu care cumva să scoatem prea multe sentimente sau prea mult din ce gândim cu adevărat la iveală. Toate lucrurile astea trebuie ascunse bine, cenzurate și dezvăluirea lor trebuie planificată cu maiestria unui tactician de război. Nu susțin în niciun caz că „filozofia” asta ar fi ceva de condamnat, ba chiar sunt foarte conștientă că e ceva ce facem cu toții. Ce mă frappe-ază (am nevoie de cafea.) pe mine e cât de des ne ascundem și cum uităm să spunem adevărul și să vorbim despre ce simțim. E normal să avem instincte de auto-apărare, să ascultăm, să ne mascăm, însă mi se pare că de multe ori tocmai din dorința de tăcere transmitem mesaje mult mai dureroase și sentimentele care se adună ușor în noi și de care celălalt e conștient, oricât de greu ne e să acceptăm asta. Puțin câte puțin ne refuzăm orice cale de comunicare sinceră cu exteriorul. Ajungem închisori pline de pitici nervoși care se luptă să evadeze și obosim. Obosim și explodăm, și toți piticii la un loc ne cauzează nouă și celor din jur mult mai mult rău decât unul singur ar fi fost în stare.

Eu nu tac des. Eu vorbesc prea mult, dezvălui prea mult și prefer să mă apăr cu armele la vedere.

Despre vara asta însă, altă dată...

And I Will Not Turn Again...

Având în vedere că scriu atât de rar aici în ultima vreme, îmi tot vine să amintesc de schimbare. Care s-a produs sau nu. Oricum ar fi, a venit 2010 și deși mi se pare că a trecut destul de multă vreme de la Anul Nou, nu știu exact câtă atenție am acordat venirii lui. Stăteam de vorba săptămâna trecută cu un bun prieten și încercam să facem o trecere în revistă a tuturor lucrurilor care s-au petrecut în 2009. Știu că spuneam la început că va fi un an extraordinar și aproape că nu îmi vine să cred cât de extraordinar a fost defapt. Dar poate că leg prea mult întâmplările și sentimentele și trăirile și oamenii de un număr care până la urmă putea fi oricât.

Acum un an și ceva am scris aritcolul ăsta lung și profund despre ce a fost 2008 și despre ce îmi imaginam eu atunci că va urma. Nu o să spun dacă a fost cum am zis că va fi sau nu, pentru că e irelevant. Voi spune însă că o mulțime de lucruri s-au schimbat, că eu m-am schimbat și că ce e în jurul meu s-a schimbat. Dacă e în bine sau nu, iarăși mi se pare irelevant și chiar neimportant. Schimbarea asta indică până la urma că nu am stat pe loc, că lumea nu a stat pe loc și că nu cred în plictiseală. Cum să te plictisești când te poți gândi într-o mie de feluri la fiecare lucru din jurul tău? Cum să te plictisești când în fiecare secundă se întâmplă ceva, cumva, undeva? Cum să te plictisești când poți schimba atât de multe, când poți face atât de multe?

Nu voi mai spune banalități ca „am luat nu știu ce decizie”, „de acum lucrurile vor fi așa”. Deciziile trebuie luate, nu publicate. Schimbările se petrec fără să te întrebe „vrei?” sau „să vin acum sau mai târziu?”. Citisem undeva ceva de genul „it's vital to be able to live with uncertainty” și am rămas fixată pe pagina aia destul de mult timp. It is vital to be able to live with uncertainty. M-a speriat atât de tare vital-ul ăla și i-a luat atât de mult minții mele să îl accepte. Într-un final singurul moment în care l-am acceptat (zic eu) e când mi-am adus aminte de un alt cuvânt -adaptare. Rasa umană (ce dramatic sună asta!) a dovedit în nenumărate rânduri că se poate adapta. Prin urmare, ne adaptăm și învățăm să funcționăm într-o gramadă de condiții. It is vital to be able to live with uncertainty.

Iar titlu iar face trimitere la Dido - click dacă incită vreun muschi al curiozității.

Black Back or Back Black.

Back cu un titlu greu de pronunțat. Problema mea a fost nu că nu am mai vrut să scriu sau că nu am avut chef, ci doar că nu am mai știut ce să fac cu blogul. Sau dacă să mai fac ceva cu el. Nu că acum aș ști. Știu oricum mai multe lucuri decât am știut vreodată (și nu e chiar așa de bine plasat „logic”ul ăla pe care cititorul e tentat să îl gândească pentru că am întâlnit destul de mulți oameni care ajung să știe din ce în ce mai puține odată cu trecerea timpului) și important e ca sunt sigură de mult mai multe lucruri decât am fost vreodată.

Am legat foarte multe lucruri de pe aici de anotimpuri și de vreme și ajusesem să mă întreb la un moment dat dacă într-adevăr sunt așa de dependentă de cum e afară. Mi-am dat seama că nu am reumatism și că nu mă doare capul înainte să plouă (mai nou mă doare capul tot timpul), dar că motivul pentru care totul pare atât de meteorologic e că pentru mine toate se leagă. Chiar dacă nu au vreo legatură.

Așadar având în vedere că ultimul post salutam într-un fel sau altul începutul toamnei, aici voi saluta iarna, împotriva căreia nu mai am nimic spre deosebire de anul trecut. Defapt ba da. Vreau să ningă și nu ninge. A nins în schimb în noiembrie, așa că nu prea am ce să îi reproșez. Au decorat orașul în prea multe culori. Îmi pare rău că nu pot să le laud nimic mai mult decât intenția și mini cortul din fața prefecturii. În alți ani parca era mai puțin ... plin, încărcat, aglomerat (serios că încerc să fiu drăguță). Instalațiile mov și verzi nu sunt ok. Nici pe departe. Dar anul ăsta fiecare fulg are locul lui și toți sunt special antrenați să se așeze pe poziții. Va fi perfect. Totul.

Autumn Reality Check

Se spune că lumea se trezește la viață primăvara, însă pe mine nu mă amorțește frigul ci căldura. Mie mereu toamna mi s-a părut un soi de trezire, de revenire la responsabilități și consecințe. Doar că până la urmă mă întreb dacă am fost vreodată așa de conștientă și de responsabilă și de matură cum îmi place să cred. Poate tot timpul ăsta eram numai un copil care se juca de-a adulții. Habar nu am dacă am ales bine timpul ultimei fraze și cred că mai bine ar fi să o scot din orice dimensiune temporală. Păcat că verbele au timp.

Nu am uitat de blog, nu am uitat de mine, nu am uitat de nimic, dar atunci când te oprești din făcut ceva e greu tare să începi din nou. Mi se pare acum, scriind, că mi-am schimbat puțin și stilul, mă ascund mai puțin în spatele metaforelor și cuvintelor care au sens doar pentru mine. Și e ciudat. Oare m-am schimbat și eu?

De învățat am învățat câte ceva și poate cel mai important e ca acum știu cât de mult înseamnă pentru cei din jur să îi asculți sincer, nu doar să îi auzi. Și damn it, mi-am dat seama cât de mult înseamnă asta pentru mine. M-am lămurit pe cine mă pot baza. Știu că „niciodată să nu spui niciodată” e pe bune și mai știu și că am uitat iarăși să ascult de mine. Oh, și sunt oameni care se așteaptă să ascult de ei. Sunt sigură acum că „o să fie bine” pentru că așa cum spuneam pe la începutul anului eu știu să mă agăț. Și vreau atât de multe și am de rezolvat atât de multe și îmi e atât de dor de Anglia.

Toamna e primăvara mea. Frunzele uscate sunt ghiocei. Haha, tot nu am niciun sens, deci nu m-am schimbat așa tare. O să mă îndrăgostesc de realitate.

But I believe I'm worth coming home to

Am tăcut pâna când am simțit cum îmi cresc cuvintele pe buze, buruieni sălbatice ce se vor a fi smulse.

Am căutat o coasă în ochii tăi până când mi-am dat sema ca armele tale nu ies decât pe gură și că tu nu ai să smulgi nimic de pe buzele mele.

Am vrut până când am terminat de vrut.

Am plâns până când am terminat de plâns.

Am râs până când m-am oprit din râs.

Am plecat.

Am venit.

Rămân și plec. Simultan. Cineva tot tre-să știe cum.

Let's Do The Things We Normally Do

Cine a zis că oamenii nu se schimbă a avut dreptate, iar cine a zis că ne schimbăm mereu a avut la fel de multă dreptate. Cert e că prin perioade de schimbare trecem toți și suntem schimbați atâta timp cât ne dorim asta și cât refuzăm să ne uităm la vechea versiune de noi. Atât de mulți au uitat cât de puternici sunt ei în interiorul lor, care e varianta lor de normalitate și cât de important e ce vor si ce simt...

Și o să tac acum, citându-l pe Leonard Cohen:

MEDICINE

My medicine
Has many contrasting flavours.
Engrossed in, or perplexed by
The differences between them,
The patient forgets to suffer.

Notă: Piesa al cărei titlu l-am împrumutat e cântată Dido și e genială