Acum un an și ceva am scris aritcolul ăsta lung și profund despre ce a fost 2008 și despre ce îmi imaginam eu atunci că va urma. Nu o să spun dacă a fost cum am zis că va fi sau nu, pentru că e irelevant. Voi spune însă că o mulțime de lucruri s-au schimbat, că eu m-am schimbat și că ce e în jurul meu s-a schimbat. Dacă e în bine sau nu, iarăși mi se pare irelevant și chiar neimportant. Schimbarea asta indică până la urma că nu am stat pe loc, că lumea nu a stat pe loc și că nu cred în plictiseală. Cum să te plictisești când te poți gândi într-o mie de feluri la fiecare lucru din jurul tău? Cum să te plictisești când în fiecare secundă se întâmplă ceva, cumva, undeva? Cum să te plictisești când poți schimba atât de multe, când poți face atât de multe?
Nu voi mai spune banalități ca „am luat nu știu ce decizie”, „de acum lucrurile vor fi așa”. Deciziile trebuie luate, nu publicate. Schimbările se petrec fără să te întrebe „vrei?” sau „să vin acum sau mai târziu?”. Citisem undeva ceva de genul „it's vital to be able to live with uncertainty” și am rămas fixată pe pagina aia destul de mult timp. It is vital to be able to live with uncertainty. M-a speriat atât de tare vital-ul ăla și i-a luat atât de mult minții mele să îl accepte. Într-un final singurul moment în care l-am acceptat (zic eu) e când mi-am adus aminte de un alt cuvânt -adaptare. Rasa umană (ce dramatic sună asta!) a dovedit în nenumărate rânduri că se poate adapta. Prin urmare, ne adaptăm și învățăm să funcționăm într-o gramadă de condiții. It is vital to be able to live with uncertainty.
Iar titlu iar face trimitere la Dido - click dacă incită vreun muschi al curiozității.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu