Bells For Her, Constancy and Elderberry Tea

Ieri a fost soare şi clopotele catedralei au repetat colinde. Azi a fost doar soare. Blogger mi se afişează prea mare şi e ciudat. Iar ăsta a fost soi de prolog.

Mi se pare că toamna asta a trecut prea uşor şi mai ales că pleacă exact când m-am obişnuit cu ea. Până acum era cel mai lung anotimp. Era perioada aia care nu putea fi început fiindcă era în mod clar sfârşit şi care parcă avea de gând să devină singura stare de spirit. Acum a durat prea puţin. Acum mi-a plăcut. Toate lucrurile frumoase durează prea puţin şi doar despre ele scriu (scriu nu e neapărat la propriu) cu nostalgie când nu sunt încă terminate, consumate, dar se aproprie de final. O să vină prima ninsoare şi lumea o să se bucure. În mod normal m-aş bucura şi eu, dar m-am certat urât de tot cu iarna. Serios. Nu m-am mai certat cu nimeni (şi simt nevoia să adaug 'sau cu nimic') aşa de urât niciodată. E vina ei şi ştie asta deci o să trimita primii fulgi într-un moment în care o să fiu predispusă la emoţii puternice. O să facă din Crăciun şi Revelion momente frumoase şi probabil o să îmi facă multe surprize. Îmi va cere în felul ei iertare. Iar eu o sa beau din ceaiul ăla de afine cu aromă de rom, o să mă uit pe geam la ea şi probabil că pana la urmă o voi ierta. Sau nu.

Aş fi vrut să nu plece toamna. Aş fi vrut ca anumite lucruri să fie constante. Aş fi vrut să fi scris de la început cu diacritice.