E aproape de sfârșitul unei veri despre care nu am vrut să scriu, despre care am fost învățată că nu ar fi bine să scriu. În definitiv de cele mai multe ori e bine să taci. Pentru că „dacă taceai filosof rămâneai” și probabil multe alte zicale și proverbe ne sunt crestate ușor și cu grijă în minte ca nu care cumva să scoatem prea multe sentimente sau prea mult din ce gândim cu adevărat la iveală. Toate lucrurile astea trebuie ascunse bine, cenzurate și dezvăluirea lor trebuie planificată cu maiestria unui tactician de război. Nu susțin în niciun caz că „filozofia” asta ar fi ceva de condamnat, ba chiar sunt foarte conștientă că e ceva ce facem cu toții. Ce mă frappe-ază (am nevoie de cafea.) pe mine e cât de des ne ascundem și cum uităm să spunem adevărul și să vorbim despre ce simțim. E normal să avem instincte de auto-apărare, să ascultăm, să ne mascăm, însă mi se pare că de multe ori tocmai din dorința de tăcere transmitem mesaje mult mai dureroase și sentimentele care se adună ușor în noi și de care celălalt e conștient, oricât de greu ne e să acceptăm asta. Puțin câte puțin ne refuzăm orice cale de comunicare sinceră cu exteriorul. Ajungem închisori pline de pitici nervoși care se luptă să evadeze și obosim. Obosim și explodăm, și toți piticii la un loc ne cauzează nouă și celor din jur mult mai mult rău decât unul singur ar fi fost în stare.
Eu nu tac des. Eu vorbesc prea mult, dezvălui prea mult și prefer să mă apăr cu armele la vedere.
Despre vara asta însă, altă dată...
