Eskimo And Missing

E frumos să îți fie dor de ceva ce urmează să ai din nou, pentru că atunci îți dai seama cât de important e pentru tine acel lucru, la fel cum e tragic să îți fie dor de ceva ce nu vei mai avea niociodată. E ciudat însă să îți fie dor de ceva ce urmează să nu mai ai, pentru că în cazul asta ești pentru cei din jurul tău distrus, paranoic și nebun; deși tu probabil doar prețuiești.

E aiurea și complet nelalocului lui să îți fie dor de modul în care sorbi tot ce e dulce din cea mai amară cafea din lume în dimineață asta în care vrea să plouă și nu poate. Și nu, tu nu vrei ploaie sau soare, tu vrei să fie așa și ți-e dor să fie așa. Vrei să te agăți de fiecare nor, să îi spui să stea acolo pentru că îți lipsește și îți va lipsi; încerci să îi explici că vântul îl controlează și că el, în toată masa sa pufoasă, nu poate permite asta, dar fuge aruncându-ți priviri nepăsătoare care probabil nici nu erau pentru tine. Pentru că tu nu ești Cătălina, iar norul nu e Luceafăr. Și atunci îți aduci aminte de cafea, uiți norul și te apucă din nou dorul de licoarea neagră. E prima dată când simți gustul cu gâtul, când îl respiri prin nări și când ai cafea în plămâni. Pentru că ți-e așa de dor de ea încât o vrei în toată ființa ta.

Dar ești distrus, paranoic și nebun dacă ți-e dor de cafea, de nori și de dimineți în care vrea să plouă și nu poate, când e dimineață, sunt nori pe cer și bei cafea.